Ordonanta de plata este o procedura reglementata in Titlul al IX din Codul de procedura civila. Este o procedura speciala in care creditorul urmărește emiterea unei ordonanțe de plata, in vederea executării. Domeniul de aplicare ce reglementează ordonanta de plata este unul limitat. In principiu, se poate emite in cadrul contractelor civile. Însă, spre exemplu, nu se poate dispune o ordonanta de plata in asigurările sociale. De altfel, nu pot face obiectul ordonanței nici creanțele înscrise la masa credală.
Sunt incluse in domeniul de aplicare al ordonanței si creanțele încheiate intre un profesionist si o autoritate contractata. Autoritatea contractanta fiind definita de dispozițiile art. 1014 C.proc.civ. Probabil cel mai important aspect procedural il reprezinta comunicarea somatiei, prevazuta de art. 1015 C.proc.civ.
ordonanta de plata si somatia necesară
Ordonanta de plata presupune, in mod, necesar comunicarea unei somatii. Aceasta din urma trebuie sa îndeplinească anumite condiții prevăzute expres de Codul de procedura civila. Astfel, „debitorului i ase comunica, prin executorul judecătoresc sau prin scrisoare recomandata, cu conținut declarat si confirmare de primire, o somație prin care i se pune in vedere sa plătească suma datorată in termen de 15 zile de la primirea acesteia”. Extrem de importanta este prevederea privind conținutul declarat si confirmarea de primire.
Exigibilitatea, lichiditatea si existenta caracterului cert al creantei
Potrivit dispozițiilor art. 1270 C.civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, iar potrivit art. 1531 C.civ., creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit prin faptul neexecutării. Conform art. 662 alin. 2 C. proc. civ., creanța este certa atunci când existenta ei neîndoielnica rezultă din însuși titlul executoriu.
Situația existentei unor facturi, însă lipsa contractului dintre părți. (…) instanța constată că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui contract încheiat cu pârâta, în condițiile în care potrivit prevederilor art. 249 C.pr.civ sarcina probei îi aparține.” … (…) „Întrucât reclamanta nu a făcut dovada existentei contractului de furnizare încheiat cu pârâta, instanța reține că la baza raporturilor juridice dintre părți stau numai facturile fiscale, menționate anterior, care sunt emise de reclamanta din prezenta cauză și nu sunt însușite de pârâta prin semnătură.” – Hotarâre nr. 977/2022